Zbor spre infinit
Ma gandeam zilele acestea la faptul ca cei mai multi oameni isi doresc sa zboare… De ce oare? Dumnezeu ne-a creat cu picioare,astfel incat sa putem pasi… dar noi avem tendinta,mai mereu, sa cautam zborul. De fapt, pot spune ca zilnic zburam, zburam cu gandul, visam, plutim prin necunoscut, printre fel si fel de mistere…
Totusi,de ce are omul tendinta de a se inalta,hm… poate pentru ca il sperie pamantul, sau poate pentru ca are inlauntrul sau dorul de cer, de creatorul sau, sau poate dorul de libertate… De cand venim pe lume ne deschidem aripile si incercam sa ne luam zborul. Pornim cu elan spre o lume minunata. Si dam din aripa sufletului si cea a cunoasterii pana cand incep sa bata vanturi,ploai si furtuni… cadem, dar asta nu ne opreste, stationam ce stationam si iarasi incepe nebunia. Rasare soarele iar noi plutim printre nori iarasi. Esential este sa ne coordonam aripile, pentru ca atunci cand ajungi sa gasesti echilibrul ce se stabileste intre ele, abea atunci poti sa zbori spre infinit….
Cum spunea cineva astazi, asa cum apa dintr-o fantana arteziana se inalta din pamant spre cel ce a creat-o, iar pasarile stau pe crengutele cele mai inalte ale copacilor,asa si noi cautam sa ne inaltam spre cer.
Suntem ca niste orhideei… pentru ca la fel ca si ele nu suntem legati de pamant ci incercam sa stam cu radacinile spre soare, spre Dumnezeu.
Zbor placut spre infinit dragilor!
A plouat
Am avut parte insfarsit de o zi linistita… M-am deconectat de tot si de toate,cred ca defapt asteptam de mult un monent ca asta.A plouat,a plouat si a plouat… Asa bucuroasa am fost din cauza picurilor de ploaie. Mi-a venit sa dansez de fericire…Mi-a fost dor sa simt lacrimile cerului curatadu-mi trupul.Am ajuns destul de uda acasa,dar linistita.Practic am fost printre singurii oameni care s-au bucurta de ploaie … 
. Mi-a spus cineva ceva de genu: ”nu prea esti normala,oamenii sunt tristi cand ploua si tu ajungi uda acasa si zambesti”… Pai si daca stau bine sa ma gandesc,avea dreptate acest om,asta e nebunia mea si imi place.
Mergand spre casa mi-au venit in cap cateva versuri dintr-0 poezie a lui Nichita Stanescu : “Ploua infernal/si noi ne iubeam prin mansarde…” si astfel iarasi am plecat cu gandul departe,in lumea mea.
Seara am terminat-o in ritm de jazz.Am fost iarasi invadata de acea pace,parca simteam cum cristalele de apa din corpul meu se asezau uniform, exact dupa ritmul melodiilor. (fac o mica paranteza- multumesc umbreluta ca m-ai suportat in seara asta ). Si uite asa am ajuns acum in fata calculatorului,fara somn dar cu un suflet plin de culori de primavara.
Cam asa pot rezuma o zi minunata de mai.
Noapte linistita tuturor.
Ghidul copilariei retrocedate
Ghidul copilăriei retrocedate- Vineri 30 aprilie (Premiera), sâmbătă, 1 mai și duminică, 2 mai, de la ora 19 la Casa Artelor (Piața Mică nr. 21),Sibiu
de Andrei Codrescu, Gavriil Pinte & Florentina Mocanu
Regia: Gavriil Pinte
Costumele: Roxana Ionescu
Decorul şi ilustraţia muzicală: Gavriil Pinte
Cu: Maria Anuşcă, Ioana Blaga Frunzescu, Simina Contraş, Cristina Flutur, Laura Ilea, Iulia Popa, Cătălina Sima, Cristina Stoleriu, Arina Trif, Codruţa Vasiu, Mihai Coman, Ali Deac, Cătălin Grigoraş, Cătălin Neghină, Gelu Potzolli, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Ciprian Scurtea, Liviu Vlad, Adrian Grigoraş.
“Am avut marele noroc să copilăresc la Sibiu protejat de o linişte profundă care a fost în parte natura oraşului şi pe de alta frica unei lumi adulte şocată de dictatura la muţenie. Copilul care am fost ştia foarte puţin despre cea din urmă, dar s-a răsfăţat din aerul ţesut din istoria veche a burgului şi din mugurii unui libido primăvăratic care i-a dictat poezii.
Ani de zile am crezut că acest copil a stat cuminte ascuns în miezul adultului american care devenisem. Am revenit în România cu ocazia Revoluţiei din 1989, şi am descoperit, când am ajuns la Sibiu, că acel copil rămăsese în oraş, că trăia în vremea lui, în anii ‘50 – ’60, ca şi cum timpul nu trecuse deloc.
Forţat de circumstanţe să-l confrunt pe copilul impostor din mine care se dăduse drept eu atâţia ani, am decis să mă ocup de problemă cu armele jurnalismului, arme pe care le-am câştigat în America. Am decis să-l iau cu mine pe băiatul sibian, dacă exista într-adevăr în afara mea, sau să-l legitimez pe cel lăuntric şi să-l declar autentic.
Subiectul spectacolului este aventura acestei expediţii în psihicul Sibiului şi al României mele natale. O să vedeţi prin ochii celor implicaţi cum şi ce s-a petrecut. Ne zic cercetătorii că în lumea cuantică un obiect poate să existe în două locuri în acelaşi timp. Experienţa mea o demonstrează.”
Andrei Codrescu
http://sibfest.ro/Ghidul-copilariei-retrocedate.aspx
Va recomand cu mare drag acest spectacol!Nu-l ratati!
Nicolae Steinhardt si smerenia
Am primit un mail asa frumos…de asta aveam nevoie acum…e a doua oara cand primesc acelasi mesaj si se pare ca acum are un efect mult mai puternic asupra mea.Multumesc A.D.I.
Smerenie…:)
“Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia. Cel ce slabeste, se uita cu dispret la grasi, iar cel ce s-a lasat de fumat rasuceste nasul dispretuitor cand altul se balaceste, inca, in viciul sau.
Daca unul isi reprima cu sarg sexualitatea, se uita cu dispret si cu trufie catre pacatosul, care se cazneste sa scape de pacat, dar instinctul i-o ia inainte! Ceea ce reusim, ne poate spurca mai ceva decat pacatul insusi. Ceea ce obtinem se poate sa ne dea peste cap reperele emotionale in asa maniera incat ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganti si zgarciti, cum succesul ne poate rasturna in abisul infricosator al patimilor sufletesti. Drumul catre iubire se ingusteaza cand ne uitam spre ceilalti de la inaltimea vulturilor aflati in zbor. Blandetea inimii se usuca pe vrejii de dispret, de ura si de trufie, daca sufletul nu este pregatit sa primeasca reusita sa cu modestia si gratia unei flori… Tot ce reusim pentru noi si ne aduce energie este menit a se intoarce catre aceia ce se zbat, inca, in suferinta si-n pacat. Ochii nostri nu sunt conceputi pentru dispret, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se cazneste sa iasa din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne infoia in pene, ca in mantiile statuilor, ci pentru a le transforma in dragoste, in dezvoltare si in daruire pentru cei din jur.
Daca reprimi foamea in timp ce postesti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o sa viseze mancaruri gustoase si alese, mintea o sa simta mirosurile cele mai apetisante chiar si in somn, pentru ca, in ziua urmatoare, innebunita de frustrare, sa compenseze lipsa ei printr-un dispret sfidator fata de cel ce nu posteste. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului si a izbanzii trufase asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia ramane trufie, iar sentimentul frustrarii o confirma. Daca ai reusit in viata, nu te agata de nereusitele altuia, pentru a nu trezi in tine viermele cel aprig al orgoliului si patima infumurarii. Reusita este energia iubirii si a capacitatii tale de acceptare a vietii, dar ea nu ramane nemiscata, nu este ca un munte sau ca un ocean. Ingamfarea si trufia reusitei te coboara, incetul cu incetul de pe soclul tau, caci ele deseneaza pe cerul vietii tale evenimente specifice lor.
Slabeste, bucura-te si taci! Lasa-te de fumat, bucura-te si taci! Curata ograda ta, bucura-te de curatenie si lasa gunoiul vecinului acolo unde vecinul insusi l-a pus. Caci intre vecin si gunoiul din curte exista o relatie ascunsa, niste emotii pe care nu le cunosti, sentimente pe care nu le vei banui vreodata si cauze ce vor ramane, poate, pentru totdeauna ascunse mintii si inimii tale.
Intre omul gras si grasimea sa exista o relatie ascunsa. O intelegere. Un secret. Un sentiment neinteles. O emotie neconsumata. O dragoste respinsa. Grasimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Si, in viata noastra nu exista profesori mai severi decat viciile si incapacitatle noastre..”
“Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart… este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
Acum stiu, am aflat si eu… ”
Nicolae Steinhardt
Azi 20.02.2010
Cred ca Vivaldi imi descrie cel mai bine,starea in care ma aflu acum …:)
Enjoy it!
Duminica iertarii
Astazi,am aflat ca aceasta zi minunata de Duminica se numeste “Duminica iertarii” sau “Duminica izgonirii lui Adam din rai”.O sa ma axez pe prima denumire,pentru ca am descoperit ca in traditie se obisnuia ca in aceasta zi,preotul sa ceara iertare fiecarui credincios,iar acesta la randul sau sa mearga acasa si sa procedeze la fel cu cei din jurul lui. Interesant,cum inteleg acum ca doar prin iertare ne putem mantui. Singuri nu vom reusi niciodata sa ajungem la Dumnezeu.Doar cu ajutorul aproapelui vom putea ajunge in rai. Cum zicem in Tatal Nostru : “si ne iarta noua greselile noastre, PRECUM SI NOI IERTAM GRESITILOR NOSTRI”:). Trinc, m-am trezit,pai da,daca eu nu o sa pot ierta,atunci nici Dumnezeu nu ma va ierta.
Acum,simt ca trebuie sa imi cer iertare de la toti cei care ma cunosc,cei pe care cu voie sau fara voie,cu stiinta sau fara stiinta i-am ranit.Imi pare rau,va rog sa ma iertati!
Totusi aceasta zi mai poarta denumirea si de”Duminica izgonirii lui Adam din rai”…De ce? Raspunsul mi-a placut atat de mult incat nu pot sa nu-l postez.Din rai am fost rugati de Dumnezeu sa incercam sa postim,adica sa nu mancam din pomul cunostintei binelui si raului,insa aghiuta,impreuna cu mandria omului-cu dorinta de a ajunge ca Dumnezeu-, ii ispitesc pe Adam si pe Eva,iar rezultatul in vedem astazi.
Ma gandesc ca acum suntem ca in momentul izgonirii din rai,deci astazi am plecat din starea din fericire si urmeaza o perioada in care trebuie sa ne pregatim pentru primirea lui Iisus Hristos,cel care ne va aduce iertarea.
Radiez de fericire pentru ca mi se leaga totul in capusor,insfarsit.
Frumos!
Doamne Ajuta!
Un dor…
Astazi as urla de fericire…Cred ca ceva s-a schimbat in mine.Tot aerul greu din casa,toata teama pe care am simtit-o zilele acestea,tot disconfortul provocat de virusul nebun,TOATE au trecut! Nu imi dau seama ce se intampla in sufletul meu,sau nu pot -dupa cum am mai spus-o – sa imi descriu starea sufleteasca. Ma simt ca un ghiocel care a reusit sa treaca peste patura grea de zapada.Ajutat si de soare,a ars fiecare fulg care il tinea prizonier in intuneric! Am descoperit ca lumina chiar poate invinge intunericul! Incredibil! Atatea minuni se intampla in jurul meu si eu nu am vazut pana acum! Ma simt atat de plina de sentimente pe care le redescopar…
Dor,da, un dor nebun ma mistuie, un dor de lucruri verzi sau albe,de lucruri frumoase, un dor de flori,de padure, de zapada …de Craciun,de cadouri…
As vrea sa alerg si sa nu ma mai opresc pana cand picioarele vor spune cam indignate: “Hey, piticule nu vezi ca am obosit?”Dar nici atunci nu o sa ma opresc pentru ca o sa imi iau sania si calutul si o sa ma plimb,tot asa pana cand o sa simt ca mi-am satisfacut dorul de natura!! 3 zile de stat in casa m-au facut sa imi doresc mai mult ca oricand sa ajung la bunici…da,la bunici acolo unde ma asteapta bunica cu gogosi, campul gol si mirosul de lemne care strabate intreg satul!
Oftez si ma resemnez petru ca nu imi pot satisface dorul, gandindu-ma ca maine am voie sa iesi din casa!!
Stati,dar de ce ma pripesc,doar am evadat pentru o noapte in natura!Era sa uit sa va spun, am avut un vis asa frumos azi noapte, am primti cadou o carte in care puteam sa aud raul si sa vad padurea oricand simteam nevoia sa fug din mediul citadin. Pana la urma cred ca cineva s-a gandit la mine si la dorinta mea. Deci cum sa nu fiu fericita?
Eternitate
Port in piept o brosa ce miroase a nesfarsire… Lumina aramie a toamnei trece usor prin geamul prafuit de atatea amintiri si se rasfrange in micul meu dar din piept. Atat de stralucitoare, dar totusi atat de mica. Oare cum a ajuns sa stea tocmai langa inima mea? Mi-ai daruit-o spunandu-mi ca imi va purta povestea pentru eternitate.Iau brosa in maini, o privesc… As vrea sa imi ascund sufletul in ea,dar trebuie sa nu spui nimanui micul nostru secret.Nu vreau sa fiu descoperita. Tu esti nebunul de negru iar eu regina alba pe care ai capturat-o prin gesturile tale imprudente. Acum ma intreb unde ar trebui sa imi ascund soarele luminos din palme.Ma sfatuiesti sa il pun la piet dinnou. Ma tem …daca o sa vada lumea cat de fericita sunt si o sa vrea sa imi ia brosa, ce o sa fac? Zambetul tau copilaresc imi sopteste ca doar cei care au inima curata si sufletul senin o sa descopere raza de iubire ce se ascunde in brosa,ceilalti oameni o sa fie prea orbi ca sa vada minunile din sufletul meu.
Pornesc in lume cu mirosul de fericire al brosei mele. Merg,ce merg…pana cand intr-un colt zaresc o stea trista. Cum si stelele sufera? Ma uit la ea si vad ca din cele cinci colturi ale ei unul este pe jumatate rupt. Viteza inimii mele se mareste, imi iau brosa din piept si o agat in locul gol .Steaua incepe sa lumineze tot mai puternic, usor se ridica la cer,ramanand doar praful magic in urma ei. Ma intreb daca am procedat corect, era cadoul de la tine, aveam secretul fericirii in ea… Unde esti?Din umbra stand sprijinit de zidul rece,cu acelasi zambet strengar ma privesti in tacere…
Nebunul de negru se apropie de regina alba si ii spune ca de acum o sa aiba o stea in cer. Acesta o strange la pieptul lui moale si parfumat.Inecata in lacrimi regina ii sopteste: “acum stiu ca fericirea trebuie impartita doar asa brosa mea va mirosi a nesfarsit pentru ca ii va lumina pe toti.”
Mirose a scortisoara…
Do you want to dream with me?